Ordinul de protectie apare in discutie in presa din Romania in momentul in care se produc acte de violenta extrema si atunci incep sa se ridice intrebarile legitime legate de eficienta ordinului de protectie, legate de durata emiterii unui ordin de protectie. Intrebarile mele vizeaza insa in principal probatoriul in cazul ordinului de protectie, caci in practica o agresiune fizica fara martori, nu exista.
Recent, am preluat dosarul unui minor de 11 ani agresat de catre mama sa care l-a lovit cu polonicul de metal in cap (am depus fotografii cu fruntea tumefiata a minorului), si de concubinul mamei. Am solicitat obligarea mamei sa urmeze consiliere psihologica pentru minim 3 luni de zile.
Minorul, un baiat de 11 ani si jumatate, firav, mic de statura pentru varsta lui, nu a avut martori, procurorul de caz retinand faptul ca bunica paterna a relatat incidentul din povestirile minorului, iar inscrisurile medicale (am depus inscrisuri medicale de la Spitalul Judetean, UPU, am depus certificat medico-legal, am depus planse foto extrem de graitoare), nu probeaza exercitarea violentei fizice asupra minorului.
La finalul sedintei de judecata lucrurile aratau astfel:
- MAMA (o persoana robusta) a fost victima minorului, fiind agresata de minor,
- CONCUBINUL (un individ de peste 1,80 m) a fost victima minorului,
- Minorul insa nu a fost victima nimanui, acesta fiind potrivit martorei, o vecina ”binevoitoare” un ”element negativ” care chinuie ”o mama exemplara”.
Am vazut multe astfel de mame exemplare, care nici macar in momentul in care afirma in instanta ca ”am tras de el, tarandu-l” pe hol sa il imbrac cu forta, nu constientizeaza agresivitatea pe care o emana (chiar si in sala de judecata). Am vazut cum o mama ”exemplara” si-a pregatit o aparare in care copilul era singurul vinovat, atitudine tipica pentru un agresor.
Din fericire, minorul a obtinut ordinul de protectie impotriva concubinului si schimbarea locuintei cu titlu provizoriu la tata.
Insa toata aceasta poveste mi-a lasat un gust amar. Am asistat la o adevarata poveste ticluita de mama, pusa la punct cu vecina acesteia din care singurul element negativ era … minorul. Sora minorului (care a fugit de acasa de doua ori intr-o luna in urma batailor primite) a fost invatata sa minta de mama exemplara… A confirmat firav ca rar au loc violente fizice (urecheli, tras de par) asupra lor insa doar atunci cand meritau … Trist!
Minorul era singurul care tipa (mama si concubinul nu au fost auziti NICIODATA ridicand vocea), iar concluzia a fost in ceea ce priveste violenta exercitata ca este permisa si chiar are un rol benefic asupra dezvoltarii minorilor ”agresiunile (mamei) limitandu-se la urecheli sau alte gesturi de natura a corija intr-un mod prompt conduita copiilor, fara a fi afectata sanatatea sau integritatea fizica si psihica a minorilor”.
Uneori imi doresc sa fi trait in Norvegia!
Tocmai de aceea exista numeroase cazuri în care victimele agresiunilor nu reușesc să obțină ordine de protecție pentru că sunt bătute fără martori sau fără înregistrare. Poziția minorului este cu atât mai ingrată in acest caz: el știe că a fost agresat, cunoaște intensitatea, frecvența și ”învață” că printr-o minciună adultul oricum scapă…
A da unui agresor libertatea de a nu exista niciun fel de consecință în ceea ce privește comportamentul său violent, înseamnă a nu înțelege scopul Legii nr. 217/2003.
Desigur că victimele agresiunilor care solicită să fie protejate de lege nu pot înțelege ”rigorile” legii: minorul trebuie să fie lovit de părinte și concubin în prezența martorilor, în mod repetat, iar victima să aibă un comportament de așa natură încât să nu fie găsită vinovată pentru agresiunea exercitată. Este greu de înțeles cum se aplică normele într-o țară (stat de drept european, civilizat) unde violența fizică dovedită nu atrage nicio consecință. Aceasta în condițiile în care pentru minori consecințele vor dăinui pe termen lung…
Denigrarea inutila a tatalui, a minorului (este un copil rau) invinovatirea acestuia pentru comportamentul sau de catre agresori, aroganta mamei care i-a spus minorului la iesirea din sala de judecata “Na, ca mi-a dat mie dreptate!” (facand referire la procurorul de caz care a pus concluzii orale de respingere a cererii de emitere a ordinului de protectie impotriva concubinului si a mamei) nu vin decat sa completeze un tablou sinistru.
Sora mai mica a baiatului batut cu polonicul de metal in cap a fost “instruita” sa minta (ceea ce va lasa urme asupra ei in mod indubitabil), a fost izolata sa nu fie indemnata sa spuna ADEVARUL: doi adulti exercita violente asupra copiilor si fac acest lucru cu un martor care era nerabdator sa “turuie” lectia invatata pe de rost.
Ceea ce i s-a intamplat minorului a fost GRAV, NEPERMIS, iar ca mama am incercat sa explic ca nu imi pot imagina sa imi lovesc vreodata copilul cu polonicul de metal in cap ca mama nu imi pot imagina sa iau apararea unui strain (concubinul) caruia sa ii permit sa imi loveasca fiul, sa il injure, sa il tranteasca pe gresie sa isi piarda constiinta! Mama minorului are nevoie de terapie psihologică! Mama minorului va recidiva iar victima sigura va fi cea care a ramas sa o sustina, cea a carei voce a fost prea slaba sa se faca auzita, prea timorata sa spuna adevarul, fiica mai mica.
Violenta fizica exercitata asupra minorului a fost “scuzata” de perioada de prepubertate prin care trece baiatul, iar aceasta aparare mi s-a parut de-a dreptul abracadabranta.
In Romania chiar ar trebui sa devina lozinca oficiala: BATAIA ESTE RUPTA DIN RAI, IAR DACA NU ITI ESTE ADMINISTRATA CU MARTORI … GHINION!
Minorul despre care vorbesc nu este un chiulangiu, nu este un vagabond, nu este un golan, dar mama nu a ezitat sa il prezinte astfel in fata instantei: un element rau, iar tot ce ii trebuie este inca un polonic in cap!
Copyright: avocat Petre Adina
Disclaimer: Acest articol nu reprezintă consultanță juridică, situațiile individuale ar trebui discutate direct cu profesionistul. Pentru consultanță juridică în legătură cu informațiile furnizate, vă rugăm să contactați autorul la telefon 0775 227 204.