Autoritatea parinteasca

1. Este autoritatea parinteasca o fata morgana sau … realitate?

Autoritatea parinteasca exclusiva sau custodia exclusiva astfel cum este aceasta reglementata de legislatia aplicabila reprezinta obiectivul multor parinti care doresc excluderea celuilalt parinte din viata copilului.

Daca sunt multe situatii in care acest lucru pare ca fiind ceva “impotriva firii” in sensul in care tatal/mama sunt oameni obisnuiti, parinti cu calitati si defecte care se circumscriu in sfera “normalitatii”, care deopotriva isi iubesc copiii, exista si reversul medaliei cand celalalt parinte este un exemplu negativ, un element “toxic” in viata copilului, care “otraveste” relatia pe care copilul o are cu ambii parinti, fara sa se gandeasca la consecinte, afisand o totala nepasare fata de interesul superior al copilului, fata de copil, urmarind doar satisfactia personala in sicanarea celuilalt parinte.

Am avut astfel de cazuri in care m-am luptat pentru “custodia exclusiva” … si am obtinut-o.

2. Pana cand se poate formula cererea de exercitare a autoritatii parintesti?

In conformitate cu prevederile art. 484 coroborat cu art. 2502 alin. 1 si alin. 2 pct. 1 C.civ., persoana interesata poate introduce cerere oricand pana la momentul cand copilul devine major.

3. Unde se depune cererea?

Stabilirea instantei competente sa judece cererea privind exercitarea autoritatii parintesti exclusive se face potrivit regulii in materie de dreptul familiei, aceasta fiind judecatoria din circumscriptia unde se afla domiciliul sau resedinta minorului.

Incidente sunt dispozitiile art. 94 pct. 1 lit. a) din Cod de procedura civila coroborate cu art. 106 alin. (1), art. 107 alin. (1) si art. 265 din C.civil, aspecte relevante in ceea ce priveste temeiul de drept.

4. Continutul cererii de exercitare a autoritatii parintesti

Potrivit art. 148-151, art. 192-198 din Codul de procedura civila, cererea pentru a exercita autoritatea parinteasca exclusiva trebuie sa cuprinda elementele obligatorii ale unei cereri de chemare in judecata (cod numeric personal, domiciliu etc.), mentionarea probatoriului potrivit art. 254 C.proc.civ.

Acest aspect al indicarii probatoriului este important pentru a preintampina sancțiunea decaderii din dreptul de a mai propune si administra probe la un moment ulterior, cu excepția cazurilor anume prevazute de lege, cand probele pot fi propuse și oral în fața instanței și cu excepția situațiilor în care:

– necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
– nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
– partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen probele cerute;
– administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
– există acordul expres al tuturor părţilor pentru propunerea și administrarea probelor ulterior momentului depunerii cererii de chemare în judecată.

5.Motivele pentru a exercita autoritatea parinteasca exclusiva

În reglementarea divortului este statuată regula conform căreia autoritatea parinteasca se exercită de către ambii părinti (art. 397) dar conform art. 398 Cod civil, pentru motive întemeiate, se poate dispune exercitarea ei de către unul dintre parinti.

Textul nu lămureste sfera de aplicare a motivelor temeinice. Art. 507, la randul sau, enumera situatii general valabile care vor conduce la a se exercita autoritatea parinteasca de un singur parinte, fiind aplicabil deopotrivă pentru ipoteza părintilor căsătoriti si a celor divortati. Dificultatea rezidă în aprecierea „motivelor intemeiate”, altele decât cele mentionate la art. 507 Cod civil.

Exercitarea autoritatii parintesti de catre unul dintre parintii divortati, in conditiile art. 398 NCC, nu trebuie confundata cu situatiile prevazute la art. 507 C.civ., cand exercitarea autoritatii parintesti se face de catre un singur parinte, pentru ca celalalt este decedat, declarat mort prin hotarare judecatoreasca, pus sub interdictie, decazut din exercitiul drepturilor parintesti, sau, din orice motiv, se afla in neputinta de a-si exprima vointa.

In toate aceste ipoteze prevazute de art. 507, exercitarea autoritatii parintesti se face doar de unul dintre parinti, in timp ce in cazul prevazut la art. 398 exercitarea autoritatii parintesti se face tot de ambii parinti, dar in mod inegal, pentru ca se produce o „scindare”, in sensul ca drepturile parintesti se exercita de unul dintre parinti, dar celalalt parinte nu pierde complet exercitiul autoritatii parintesti, pentru ca pastreaza anumite drepturi „reziduale”, precum dreptul de a veghea asupra modului de crestere si educare a copilului si dreptul de a consimti la adoptia acestuia. [M. Avram, Drept civil. Familia, Editura Hamangiu 2013, p. 159]

Potrivit dispozițiilor articolului 483 din Noul Cod Civil, ambii părinți au atât drepturi cât și obligații cu privire la copiii lor.

De fapt, acest ansamblu de drepturi și obligații presupune că, părinții trebuie să ia decizii împreună cu privire la îngrijirea, educația și protecția copilului, supunerea la tratamente medicale precum și administrarea bunurilor sale.

În toate deciziile lor, parintii trebuie să aibă permanent în vedere interesul superior al copilului, iar nu doar cine exercita autoritatea parinteasca. Mai mult, fie că deciziile se iau de părinți fie de către instanță în cadrul procedurii judiciare, este extrem de important ca întotdeauna la luarea acestora, să fie avut în vedere interesul superior al copilului.

În determinarea interesului superior al copilului, se ține cont de cel puțin următoarele:
– nevoile de dezvoltare fizice, psihologice, de educatie și sănătate, de securitate, stabilitate și apartenenta la o familie; – opinia copilului în funcție de vârstă și gradul de maturitate;

– istoricul copilului, în mod special traumele suferite de copil în trecut sau care pot interveni în viitor;

– capacitatea părinților sau persoanelor care urmează să se ocupe de creșterea și îngrijirea copilului de a răspunde nevoilor concrete ale acestuia;

6. Concluzii

Cu alte cuvinte, regula este aceea că autoritatea părintească se exercită în comun de către cei doi părinți cu privire la copii. De asemenea, regula este aceeași inclusiv în caz de divorț. De la aceasta, legea instituie o excepție: dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul superior al minorului, instanța hotărăște ca autoritatea parinteasca să fie exercitată numai de către unul dintre părinți.

Așadar, în materia divorțului, regula este că autoritatea parinteasca se exercită în comun de către ambii părinți și doar în situații excepționale, pentru motive întemeiate, după ce instanța de judecată a ascultat părinții și autoritatea tutelară, tinând cont de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani, va putea dispune exercitarea autoritatii parintesti doar de către unul dintre parintii.

Având în vedere conținutul noțiunii privind autoritatea parinteasca, împrejurarea că exercitarea acesteia presupune de fapt exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor referitoare la copil, iar regula consacrată de lege este cea a exercitarii autoritatii parintesti în comun instanța de judecată nu poate accepta în mod automat convenția părților în această privință, interesul superior al copilului fiind acela de a fi crescut de către ambii părinți.

Cu toate acestea, exista sentinte in care instanta de judecata a tinut cont de intelegerea dintre parti si a pronuntat o hotarare prin care s-a dispus exercitarea autoritatii parintesti exclusive avand drept fundament tocmai intelegerea partilor exprimata in mod neechivoc in acest sens.

Dispozițiile legale în vigoare enumeră, care ar putea fi considerate motive întemeiate de care instanța de judecată atunci când decide exercitarea autorității părintești de către un singur părinte, după cum urmează:
– alcoolismul;
– boala psihică; – dependența de droguri a celuilalt părinte;
– violență față de copil sau față de celălalt părinte;
– condamnări pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, precum orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești;
În plus, arătăm faptul că, potrivit doctrinei și practicii judiciare în materie, au fost indicate și alte criterii pentru exercitarea autorității părintești de către un singur părinte:
– este o fire violentă, agresivă, fizic și în limbaj, nu obligatoriu față de copil sau față de celălalt părinte, ci de exemplu în anturajul avut, față de bunici, noul soț sau copiii acestuia;
– este instabil psihic, manifestând tendințe suicidale ori face parte dintr-o sectă;
– are un nivel scăzut de maturitate și înțelegere;
– este delăsător și dezinteresat față de copiii;

Lista acestor motive întemeiate nu este strict limitativă, instanța de judecată poate reține și altele atunci când în vederea ocrotirii interesului superior al minorului se impune exercitarea autoritatii parintesti de catre un singur parinte.

Prin urmare, judecătorul chemat să judece o astfel de cerere va fi nevoit să analizeze fiecare situaţie în parte, pentru a vedea dacă exercitarea autoritatii parintesti trebuie să se facă de către ambii părinţi sau doar de către unul dintre aceştia.

In concluzie, in situaţia în care doar unul dintre parinti se implică activ şi îi asigură minorului garanţiile morale, materiale şi afective necesare pentru creşterea şi educarea sa, dar este împiedicat în demersul său de către celălalt părinte care, fie că manifestă un dezinteres total şi o neglijenţă gravă cu privire la minor, fie desfăşoară activităţi de natură să pună în pericol interesul superior al minorului, se impune ca exercitarea autoritatii parintesti să se faca de catre acel părinte care este implicat.

Disclaimer: Acest articol nu reprezintă consultanță juridică, situațiile individuale ar trebui discutate direct cu profesionistul.

Pentru consultanță juridică în legătură cu informațiile furnizate, vă rugăm să contactați autorul la telefon 0775 227 204