Există prevederi legale care, deși aparent tehnice, ajung să redea una dintre cele mai sensibile realități umane: responsabilitatea aducerii pe lume a unui copil. Art. 428 din Codul civil intră exact în această categorie. Este un text scurt, însă menit să protejeze un adevăr universal: sarcina și nașterea nu sunt doar „ale mamei”.
Legea spune limpede: atunci când tatăl refuză recunoașterea copilului, iar filiația se stabilește prin hotărâre judecătorească, mama are dreptul să ceară despăgubiri. Acest drept la despăgubiri este un drept propriu, și nu unul derivat, condiționat de promovarea acțiunii în stabilirea paternității.
Art. 428 Cod civil dispune:
„(1) Mama copilului poate cere pretinsului tată să îi plătească jumătate din:
a) cheltuielile naşterii şi ale lehuziei;
b) cheltuielile făcute cu întreţinerea ei în timpul sarcinii şi în perioada de lehuzie.
(2) Mama poate solicita aceste despăgubiri chiar şi atunci când copilul s-a născut mort sau a murit înainte de pronunţarea hotărârii privind stabilirea paternităţii.
(3) Dreptul la acţiune al mamei se prescrie în termen de 3 ani de la naşterea copilului.
(4) Mama nu poate cere aceste despăgubiri dacă nu a formulat şi acţiune pentru stabilirea paternităţii.
(5) În afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama şi moştenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun.”
Rațiunea legiuitorului constă în faptul că nimeni nu ar trebui să se prevaleze de refuzul celuilalt dacă nu a depus propriul efort în a clarifica situația.
1. Dreptul la despăgubiri – între necesitate și echitate
Mama poate cere tatălui stabilit prin hotărâre judecătorească să suporte jumătate din cheltuielile nașterii, lehuziei și întreținerii ei pe parcursul sarcinii.
Iar această jumătate nu acoperă tot, întrucât legea îi mai oferă mamei și posibilitatea de a solicita alte prejudicii – materiale sau morale – potrivit dreptului comun.
Arătăm faptul că acesta este un spațiu deschis jurisprudenței, unde fiecare caz își va spune povestea.
2. De ce este dreptul mamei și nu dreptul copilului?
Codul civil este exact: stabilirea paternității este dreptul copilului. Cu toate acestea, dreptul la despăgubiri este al mamei, fiindcă mama este cea care suportă sarcina, nașterea și perioada de vulnerabilitate post-partum. Este firesc că un copil nu poate revendica cheltuielile pe care le-a presupus aducerea sa pe lume.
Tocmai de aceea, moartea copilului înainte de pronunțarea hotărârii – oricât de dur pare – nu afectează dreptul mamei. Cheltuielile au fost făcute, viața ei a fost afectată, iar responsabilitatea nu dispare odată cu tragedia.
3. Condiții stricte
Dreptul la despăgubiri este un instrument de echilibru pe care mama îl dobândește doar dacă:
- a promovat acțiunea în stabilirea paternității;
- a promovat-o ea, nu alt reprezentant legal;
- acțiunea a fost introdusă împotriva pretinsului tată, nu a moștenitorilor acestuia;
- paternitatea a fost stabilită prin hotărâre;
Împrejurarea că tatăl nu recunoaște copilul nu este suficientă, legiuitorul impune implicarea directă a mamei prin promovarea acțiunii în instanță, în ideea de a o motiva să acționeze, să lămurească cât mai repede filiația, iar nu nu să lase timpul să curgă în virtutea imprescriptibilității dreptului copilului.
4. Termen de prescripție
Termenul de rescripție de trei ani curge de la nașterea copilului, căci legiuitorul a avut în vedere ca situația paternității să fie clarificată repede: pentru copil, pentru mamă, dar, paradoxal, și pentru tată, căci dreptul la despăgubiri funcționează și ca un stimulent. În practică, există situații care îi determină pe tați să recunoască minorii tocmai pentru a evita consecințele financiare.
5. Controversele cazului copilului născut mort
Aici textul legal a ridicat mai multe discuții doctrinare. Cum poate fi tatăl obligat să recunoască un copil care, nefiind născut viu, nu a dobândit niciodată capacitate de folosință? Cum poate refuza ceva ce, juridic, nu a existat?
Și totuși, cheltuielile au existat și trebuie suportate de ambii părinți în mod egal, chiar dacă, în fapt, recunoașterea paternității era imposibilă.
Este poate cel mai discutabil punct al articolului 428 din Codul civil, o soluție legală care încearcă să fie echitabilă, dar sfidează logica tehnică a filiației. Practica va tranșa în timp.
6. Componentele despăgubirilor
Despăgubirile sunt de două tipuri:
– jumătate din cheltuielile sarcinii, nașterii și lehuziei;
– orice alte prejudicii suferite de mamă, inclusiv morale, legate de paternitatea stabilită;
Există aici un spațiu de interpretare larg, iar jurisprudența deja a început să valorifice: stresul, suferința psihică, izolarea socială, costurile medicale ulterioare – toate aceste aspecte pot fi valorificate.
7. Obligația tatălui și limitele ei.
Tatăl este obligat personal iar obligația nu se transmite moștenitorilor lui. Astfel, dacă mama acționează împotriva moștenitorilor pretinsului tată, nu poate obține despăgubiri. O protecție expresă, gândită pentru a evita obligarea la plată a unor persoane (succesorii) care nu au avut nicio legătură cu refuzul recunoașterii.
Recunoașterea tardivă nu îl salvează pe tată. O recunoaștere făcută după introducerea acțiunii nu șterge răspunderea.
Art. 428 C.civ. pare, la prima vedere, un text tehnic, dar sub litera legii se ascunde o filozofie clară: responsabilitatea pentru copil începe înainte de naștere și nu poate fi lăsată pe umerii unui singur părinte, în sarcina exclusivă a mamei.
Copyright: avocat Petre Adina-Monica
Disclaimer: Acest articol nu reprezintă consultanță juridică, situațiile individuale ar trebui discutate direct cu profesionistul. Pentru consultanță juridică în legătură cu informațiile furnizate, vă rugăm să contactați autorul la telefon 0775 227 204 sau să trimiteți un e-mail la adresa avocat.adinapetre@gmail.com sau să utilizați formularul de solicitare de pe pagina noastră de contact.