Există un război tăcut care se poartă în instanțe, care reflectă suferințele instalate uneori în case și în sufletul copiilor. Nu are loc pe câmpuri de bătălie, ci între pereții reci ai tribunalelor și în șoaptele dintre părinți despărțiți. Numele lui? Alienarea părintească.
Alienarea parentală (înstrăinarea părintească) apare atunci când părinții se separă și unul dintre aceștia încearcă să împiedice o relație continuă între copil (sau copii) și celălalt părinte. Se întoarce un copil împotriva tatălui sau a mamei sale cu rea-credință, în desconsiderarea interesului superior al copilului. Aceasta apare în 11-15% din cazurile care implică copii.
Ce ascunde alienarea părintească?
Nu este doar o simplă neînțelegere între adulți. Este arta neagră a manipulării, o alchimie toxică ce transformă dragostea copilului pentru un părinte într-o armă. Un părinte, rănit sau răzbunător, narcisist în marea majoritate a cazurilor, decide că celălalt nu merită nici măcar amintirea copilului. Și începe operațiunea: picătura chinezească a vorbelor rele, programul de vizite „uitat”, sărbătorile petrecute mereu doar cu un singur părinte, excursiile organizate exact în week-endul părintelui nerezident, activități extracurriculare programate exact în timpul programului de relații personale prin mijloace de comunicare la distanță. Rezultatul? Un copil care, fără să știe de ce, ajunge să respingă jumătate din lumea lui.
Alienarea părintească sub lupa legii
Legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului nu a consfințit sintagma de „alienare parentală”, însă a adoptat conceptul, pe care legiuitorul l-a denumit “înstrăinare părintească”.
Prin Legea nr. 123/2024 pentru modificarea și completarea Legii nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului a fost introdusă definiția legală potrivit dispozițiilor art. 4 lit. h) “înstrăinare părintească – formă a violenței psihologice prin care unul dintre părinți sau persoanele prevăzute la lit. c) și d), în mod intenționat, urmărit sau asumat și apropriat, generează, acceptă sau folosește o situație în care copilul ajunge să manifeste reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată față de oricare dintre părinți;”
Copilul are dreptul la ambii părinți. Orice încercare de a-l priva de această relație este o încălcare gravă a interesului său superior. Instanța de judecată devine scena pentru duelul părinților, unde judecătorul este chemat să repare fisurile invizibile dintre copil și părintele țintă, părintele înstrăinat “față de care copilul manifestă reținere sau ostilitate, nejustificată sau disproporționată” potrivit art. 4 alin. (1) lit. j) din Legea nr. 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului.
Judecătorul nu poate ordona iubirea, dar poate veghea ca niciun părinte să nu construiască un zid între copil și celălalt. Tocmai de aceea trebuie acționat energic prin introducerea ordonanțelor președințiale. Prin monitorizările programelor de vizită. Sancțiunile există: de la consiliere psihologică, la amendă, la schimbarea custodiei (autoritatea părintească exclusivă pentru părintele înstrăinat), locuinței minorului, program de relații personale extins. Rareori, însă, ele pot vindeca rănile lăsate de ani de înstrăinare.
Aspectul cel mai grav apare când acțiunea părintelui care înstrăinează (în fapt un părinte abuzator care pune mai presus de interesele copilului propriul orgoliu) este susținută de chiar cei chemați să combată această formă de violență psihologică exercitată asupra unui minor care nu se poate apăra singur.
Cum recunoști alienarea părintească?
Nu există test rapid dar știi că anumite replici nu au ce căuta în exprimarea unui copil, anumite atitudini sunt provocate în mod constant și artificial de un părinte care devine responsabil de existența situației de înstrăinare.
Rapoartele psihologilor, mesajele, martorii – pot furniza informații menite să scoată la lumină adevărul.
Copilul însuși, în general nu are curajul să spună ce simte cu adevărat, va atribui doar calități părintelui alienator (“este perfect”) și numai defecte părintelui înstrăinat. Calitățile părintelui înstrăinat nu există. Întreaga familie existinsă a părintelui înstrăinat este “contaminată” de acest flagel al urii și devenită, odată cu separarea părinților, indezirabilă, blamată, disprețuită.
După cum observa psihologul C.Luca “În timp ce majoritatea copiilor ajung, la un moment dat, să spună lucruri dureroase părinților lor pentru ca apoi să regrete și să-și ceară scuze, copiii alienați se simt îndreptățiți în ura lor, pe care o pot extinde și asupra altor membri ai familiei părintelui denigrat. Alienarea părintească presupune „spălarea pe creier a copilului” de către părintele abuzator. Un semn distinct al unui copil alienat va fi că acesta va avea o gândire extremă, în alb sau negru – tot ceea ce face părintele denigrat este rău și tot ceea ce face celălalt părinte este bun. În plus, îl va apăra cu înverșunare pe părintele alienant.”
Rolul judecătorului este să cearnă adevărul din noianul acuzațiilor reciproce, să discearnă ceea ce este cu adevărat în interesul superior al copilului, cu ajutorul avocatului care, devine vocea părintelui, care pune întrebări incomode, care solicită expertize și luptă pentru respectarea dreptului copilului de a-și păstra ambele rădăcini, solicitând sancțiuni pentru părintele care înstrăinează.
Măsura extremă care poate fi aplicată unui părinte care înstrăinează este tocmai pierderea exercitării autorității părintești conform dispozițiilor art. 36 alin. (7) “Se consideră motive întemeiate pentru ca instanța să decidă ca autoritatea părintească să se exercite de către un singur părinte încălcarea gravă sau repetată a autorității părintești a celuilalt părinte, alcoolismul, boala psihică, dependența de droguri a celuilalt părinte, violența față de copil sau față de celălalt părinte, înstrăinarea părintească, condamnările pentru infracțiuni de trafic de persoane, trafic de droguri, infracțiuni cu privire la viața sexuală, infracțiuni de violență, oricare altă imposibilitate obiectivă a părinților de a colabora pentru luarea în comun a deciziilor privitoare la copil, precum și orice alt motiv legat de riscurile pentru copil, care ar deriva din exercitarea de către acel părinte a autorității părintești.”
Astfel, înainte să-ți transformi copilul în aliat sau armă, amintește-ți: despărțirea voastră nu trebuie să devină despărțirea lui de unul dintre voi. Copilul nu este trofeu. Daunele pe care le produci acum prin înstrăinarea celuilalt părinte pot fi irecuperabile pentru copilul tău.
Alienarea părintească nu e doar o greșeală juridică. E o tragedie umană. Și, ca orice tragedie, poate fi evitată dacă aveți curajul să priviți dincolo de orgoliu și să puneți copilul pe primul loc.
Dacă simți că povestea ta sau a copilului tău se îndreaptă spre acest scenariu, nu amâna. Caută ajutor specializat. Ca avocat, cred că orice copil merită să fie iubit de ambii părinți – și să nu fie niciodată forțat să aleagă.
Dacă treceți printr-o separare sau un divorț și doriți să înțelegeți opțiunile pe care le aveți la dispoziție, vă putem ajuta. Cu empatie, claritate și grijă, vă vom sprijini în luarea deciziilor potrivite pentru dumneavoastră și copiii dumneavoastră.
Copyright: avocat Petre Adina
Disclaimer: Acest articol nu reprezintă consultanță juridică, situațiile individuale ar trebui discutate direct cu profesionistul. Pentru consultanță juridică în legătură cu informațiile furnizate, vă rugăm să contactați autorul la telefon 0775 227 204 sau să trimiteți un e-mail la adresa avocat.adinapetre@gmail.com sau să utilizați formularul de solicitare de pe pagina noastră de contact.